Vreau!

Vreau! Sa ma indragostesc nebuneste, sa ma bucur de adrenalina, sa cant dimineata si sa dansez de bucurie seara.

Vreau sa simt fluturasii ca nu ma lasa sa dorm, sa fug si sa ma intorc.

 Vreau sa simt si sa se simta ca iubesc, sa ma pierd cu totul in necunoscut.

Vreau sa port parfumul lui si sa-l simt o zi intreaga.

Vreau! Caci e primavara sa simt, sa traiesc, sa iubesc, sa fie intens…

https://youtu.be/CjxMLxxw938

Anunțuri

Iti multumesc!

Suntem intr-un secol al vitezei si asta o stim deja. Fuga si graba sunt cuvintele care ne insotesc zi de zi. Nu mai avem rabdare ca altadata sa ne aratam iubirea, sa-i apreciem pe cei din jurul nostru, cele mai dragi persoane :). Pentru ca am invatat noi destul de curand, ca sa ne punem pe noi pe primul loc este mai important si atunci e tot mai greu sa facem compromisuri sa aratam gesturi de iubire si intelegere.

Cu siguranta atat barbatii cat si femeile au nevoie de gesturi de afectiune si de apreciere, detaliile acelea mici care te fac sa te simti unic/a si special/a. Pentru ca fiecare dintre noi este unic iar iubirea trebuie aratata lumii intregi.

Stiu ca sunt o persoana romantica si visatoare asa cum stiu si ca atunci cand un barbat ii acorda toata atentia persoanei iubite, ea o sa-l faca cel mai fericit.

Am invatat o lectie foarte frumoasa de apreciere de la un barbat care a reusit de atatea ori sa ma suprinda cu cele mai frumoase gesturi. Si care mi-a demonstrat ca nu e nevoie de o avere ca sa faci o femeie sa se simta iubita si apreciata.

Prin urmare vreau sa-ti multumesc pentru rabdarea de a ma asculta de fiecare data, atat in zilele senine cat si in cele in care mi s-au inecat corabiile. Vreau sa-ti multumesc pentru increderea oferita si ca fiecare dintre noi s-a simtit confortabil sa impartaseasca cele mai obisnuite si neobisnuite ganduri. Multumesc pentru momentele in care am fost rasfatata fara vreo ocazie anume, cu flori, cu bomboane, cu carti, cu lucruri minunate si mereu alese ca urmare a dorintelor mele, asa ca iti multumesc ca ai fost mereu atent la nevoile si dorintele mele. Iti multumesc ca ai stiut atat sa ma critici, cat si sa ma sustii si ca bratele tale au fost mereu deschise atunci cand am vrut sa fug de mine si de lume. Multumesc ca nicio sarbatoare nu a trecut fara o surpriza, pentru miile de ore de ras si pentru ca m-ai invatat ce inseamna cu adevarat sa fii o femeie apreciata.

Sunt doar detalii care fac cu adevarat diferenta. Iar atunci cand fiecare astfel de gest vine din suflet si e daruit cu drag e tot ceea ce ai nevoie ca sa te simti apreciata pana la luna si inapoi. E vorba doar de timp, nu de cadouri scumpe sau dorinte extravagante, e vorba despre afectiune, de mici surprize, de stersul lacrimilor, de rabdare, de o imbratisare. Atunci cand iti dai tot interesul sa cunosti persoana de langa tine si vrei sa o protejezi si sa fii langa ea la bine si la rau nu ai cum sa dai gres,pentru ca atunci cand o femeie se simte iubita, atunci este de fapt apreciata :).

Cred in faptul ca iubirea este motorul creatiei in materie de gesturi de afectiune si de apreciere…

Tu care crezi ca este cel mai frumos gest de apreciere?

hugs

2 ani…povestea mea

Toti cei care alearga au o poveste in spate. Fiecare persoana pasionata de aceasta activitate are ceva de spus in legatura cu inceputul.

Povestea mea a inceput din curiozitate si din dorinta de face mai mult sport, de a face ceva diferit. In ziua in care mi-am luat incatarile de strada si un trening din casa si cateva haine in plus nu stiam nimic despre alergat.

M-am dus in cel mai apropiat parc, Floreasca si am inceput pur si simplu sa alerg (fara incalzire fara nicio pregatire), nu stiu daca am alergat 300 de m, dar stiu ca m-am oprit pentru ca nu mai puteam sa respir. Total demotivata de performanta mea am mai incercat de cateva ori cu acelasi rezultat. Stiu sigur ca in acele momente m-am gandit la oamenii care alearga ca sunt speciali si ca nu oricine poate sa alerge, ca pe mine sigur nu ma tin plamanii (cat de gresit priveam lucrurile).

Aveam toate motivele sa renunt, era imposibil de greu, nu puteam sa respir, ma durea spatele iar cand ma opream eram ametita ca un titirez. M-am gandit ca sigur am ceva probleme de sanatate si ca poate ar trebui sa fac altceva.

Insa in aceeasi perioada s-a format la birou o grupa de colegi alergatori, unii aveau deja experienta primilor lor 10 km altii erau ca mine la inceput. Cand am fost intrebata daca ma alatur la stafeta de 5 km, in loc de „nu-ul” care imi rasuna in minte am pus intrebari „cat inseamna 5 km?, dar oricine poate sa alerge 5 km?, dar esti sigur ca o sa pot? daca mi se face rau?”. Am vrut sa spun „nu” ca la orice lucru de care imi este frica si vreau sa-l evit, insa am primit incurajari ca o sa pot si astfel cu mii de frici am spus un timid „da”…

Nu stiam de unde sa incep, cat trebuie sa alerg la inceput, dar stiam ca nu vreau sa ma dezamagesc in special pe mine. Cand pe 25 martie 2015 am facut prima alergare oficiala in Herastrau pentru cursa de 5 km, mi-a fost extrem de greu. Nu aveam niciun plan pregatit si atunci m-am gandit eu ca cel mai bine e sa vad cu ochii mei cat inseamna 5 km. Si am alergat m-am oprit, am alergat m-am oprit si tot asa, am tras de toate fortele mele pentru ca aveam nevoie de o validare. Si am reusit, rosie ca o patlagica, cu o febra musculara de cateva zile cu un timp de 42 de minute mi-am atins scopul. Dupa ce am vazut ce ma asteapta mi-am dorit doar sa pot sa alerg fara sa ma opresc la competitie. Si de atunci au inceput pregatirile serioase. O data pe saptamana, apoi de doua ori, de trei ori, ramanand constant la 2 alergari.

Am crescut de la 5km treptat in acest doi ani la 21 de km. Fiecare prag a fost destul de greu de depasit. Mi-a trebuit multa dorinta, pasiune, determinare, incurajari si ambitie. Iar toate aceste lucruri au fost realizabile deoarece in ciuda tuturor eforturilor fizice mi-a placut si imi place cum ma face sa ma simt alergarea si energia pe care mi-o ofera.

La un an de la alergare, deja aveam un echipament special, incaltari potrivite si informatii importante despre aceasta activitate. Astfel au crescut si asteptarile mele, caci atunci cand alergi la o competitie sportiva de amatori timpul e cel mai important. Esti in competitie cu cea mai buna varianta a ta si vrei sa dai tot ce poti.

Tot atunci am avut si primul blocaj, pentru ca se parea ca totul este in continuare foarte greu iar timpul meu nu pare sa se imbunatateasca. M-am consoltat in cele din urma cu ideea ca poate nu toti alergatorii pot atinge un anumit timp si m-am concentrat pe placerea de a alerga. Se pare ca in momentul in care m-am relaxat si am continuat sa alerg am inceput inevitabil sa am un timp pe care numai in vise mi-l imaginam (5:21/7 km- pentru mine e o adevarata realizare). As vrea sa pot sa aplic si in alte capitole ale vietii aceasta modalitate de a ma detasa de control si de a lasa mai mult lucrurile sa vina de la sine…

Cel mai important este ca in curand pe 25 martie se fac 2 ani de cand alerg si aprox 1600 de km si ca bucuria si zambetul inca sunt acolo. Motivatia ma face sa fiu in fiecare weekend la ora 9:00 in Herastrau si sa alerg, e adevarat ca si compania in care alerg face jumatate din tot efortul:P.

Imi doresc sa ramana in continuare o pasiune de lunga durata, sa fiu sanatoasa si sa alerg oriunde si oricand. Si imi mai doresc sa apara macar din cand in cand limite pe care sa vreau sa le depasesc (never say never)…

alergare-iarna

Ziua de luni

Oare cati dintre noi nu ar vrea sa mai intarzie putin ziua de luni? Sau cati dintre noi se duc cu drag la cele 8 ore de luni pana vineri sau si in weekend?

Oare cati dintre noi inca nu si-au pierdut rabdarea in fata favoritismelor, a nemultmirilor, a barfelor si a beneficilor uitate sa mai apara?

M-as bucura sa aud ca raspunsul ar fi „multi, foarte multi” se duc cu drag la locul de munca. Desi ar trebui sa recunosc ca eu nu m-as numara printre ei…

De ce? probabil din cauza asteptarilor prea mari, a rutinei, a oamenilor, a faptului ca ma simt omul invizibil…Pentru ca vezi tu nimic nu pare sa fie asa cum iti imaginai, iar oamenii cu potential ajung sa ramana prinsi in locuri in care isi pierd identitatea si devin roboti. Pentru ca parerea lor nu conteaza, pentru ca munca lor nu pare sa fie apreciata si pentru ca mereu competitia si locul „a’l mai de sus” pare sa fie mai important indiferent de orice…

Poate ca asa sunt eu, doar o visatoare care mereu spera la mai mult, la ceva diferit, la ceva normal. Dar aceste simtiri au si avantaje si dezavantaje iar cand esti foarte departe de scopul tau…te simiti dezamagit si demotivat.

Mi-ar fi placut doar sa am o singura specializare, sa urmez un singur traseu si sa fiu sigura de ceea ce imi doresc, asta m-ar fi scutit de foarte multe nemultumiri.

Imi aduc aminte ca acum multi ani am fost la un interviu iar persoana cu care discutam mi-a spus „fiecare dintre noi suntem buni la ceva anume indiferent ca asta inseamna sa fii casier sau director; pune-l pe om in locul lui potrivit si rezultatele nu vor intarzia sa apara”. Stiu ca m-am simiti foarte prost deoarece experienta mea era de secretara si receptionera iar eu venisem pentru departamentul de marketing.

As vrea doar sa mai dispara aceasta neincredere si incertitudine si sa-mi dau seama ce loc m-ar face sa ma implic si sa-mi arat adevaratul potential.

Sa fie o zi de luni pe care abia sa o astept…

schimbare

Mai avem timp sa iubim?

Iubirea este cel mai frumos sentiment care ne da o forta si o energie incredibila si ne transforma in eroii din benzile desenate.

Este cu noi in cele mai potrivite sau nepotrivite momente si desi am vrea sa fie o stare constanta uneori facem tot posibilul sa o ascundem, mai ales atunci cand ne provoaca suferinta.

Cautam modalitati sa-i distragem atentia, sa-i amortim simturile cat mai bine…si atunci este momentul in care visam la viitor sau doar facem schimbari.

Asa se face ca investim timp in alte lucruri, in pasiuni, in locuri de munca, in distractie iar dupa ce epuizam resursele ne intoarcem la baza…la iubire.

Si realizam ca cel mai important este sa ai familia si oamenii iubiti alaturi de tine. Pentru ca alaturi de ei zambetul este altfel, pentru ca o prajitura este mai delicioasa impartita cu ei, pentru ca indiferent de orice…certuri, ras, lacrimi, bucurie te simiti iubit, te simiti parte a unui loc…acasa.

Familia este cu siguranta un dar care trebuie mai atent pastrat si strans unit pentru ca este ceea ce avem noi mai de pret. Este originea noastra, trecutul, prezentul si viitorul…este acea za speciala care le tine pe toate celelalte.

Si apoi o mai fi si un el… care poate sa completeze tabloul lucrurilor importante…si care are rolul de a o iubi pana la luna si inapoi. Atat i-ar cere…sa-i arate ca o iubeste, sa o asculte, sa o faca sa rada si sa o stranga in brate ca sa auda linistea…asa cum se aude marea intr-o scoica. Iar la schimb el ar primi si mai multa iubire, atentie, nebunie, pasiune…Si atunci ar sti ca indiferent de ce spune lumea exista un strop de magie…genul acela de magie care atunci cand te trezesti il gasesti tot acolo…langa tine :).

Simt ca uneori se pierde esenta aceasta speciala a iubirii…ca oamenii ajung in relatii nepotrivite, ca se risipeste pasiunea, ca nu mai avem rabdare, ca nu ne mai aratam afectiunea si ca nu mai avem curaj si nici timp sa iubim…pentru ca pur si simplu nu mai avem timp sa riscam…si ajungem sa alegem dupa alte criterii mai confortabile.

Oamenii iubesc in fiecare zi, dar nu o mai spun sau nu o mai aratata atat de des…

love

De fiecare data

Aproape de fiecare data cand am incercat cu ardoare sa obtin ceva anume…nu s-a intamplat deloc cand si cum am vrut eu.

Se pare ca este o linie foarte fina intre a te mobiliza sa faci o schimbare/ sa realizezi ceva si sa se indeplineasca toate aceste dorinte.

De multe ori am incercat sa controlez, sa imping limitele din teama de nu a pierde ceva, orice sau de a grabi intr-un fel lucrurile. „De astazi vreau…”.

Pe langa faptul ca dezamagirea a fost cel mai apropiat sentiment, a mai fost vorba si de epuizare. Pentru ca nimic nu se „construieste” imediat de azi pe maine.

Am fugit de teama, de plictiseala, de lene si orice se aseamana cu aceste cuvinte si mereu am incercat sa ma conving ca totul depinde numai de mine…asa ca am incercat sa le ascund, atingand astfel „marea cu degetul”, adica prea putin, superficial si prea fortat.

Nu-mi este nici acum prea clara aceasta diferenta, intre motivatie/frica, pasiune/exagerare, lene/ normalitate si rabdare/panica.

Stiu doar ca am incercat cat am putut de fiecare data sa „corectez” si sa grabesc valul. Oricum ar fi fost, fie am grabit inceputul, am schimbat finalul sau am inlocuit cu totul traseul. Am vrut poate sa am controlul asupra a ceea ce am si totodata a ceea ce as putea sa obtin. Nu mi-am oferit deloc ragaz, ci am vrut schimbari radicale si tot timpul altceva nou…

E dificil sau prea dificil sa nu urmezi niciun plan, sa nu ai nimic stabilit cu mult timp inainte…sa nu fie la fel sau asa „cum ar fi trebuit”. De ce? pentru ca in permanenta cauti ceva…orice care sa iti mentina atentia, care sa te bucure, sa te motiveze si sa te faca sa zambesti. De aceea atunci cand esuam, mereu ne gandim la planul doi.

Ce vreau sa spun este ca uneori nu putem sa avem control asupra tuturor lucrurilor care ne inconjoara, desi de multe ori avem aceasta senzatie, ci avem doar alegeri si decizii care desi ne este foarte greu sa acceptam apar atunci…cand trebuie sa apara. Sau poate ca doar la mine functioneaza asa. De aceea cred ca este timpul sa accept…ca presarea, fortarea, stresul si agitatia nu conduc deloc spre obiective atinse.

Mereu am vrut sa am o viziune de viitor…poate ca e mai bine sa nu mai fie asa, pentru ca atunci cand dorintele nu se indeplinesc…sentimentul lasat in urma nu este deloc prea placut.

Poate ca asa trebuie sa fie…sau poate ca ar trebui sa nu-mi mai fie frica de timp, sa am rabdare si sa mai uit putin de planuri si de deadline-uri…

Pentru ca de fiecare data planul actual se schimba fata de cel initial :).

copacul-vietii

Zbor de papadie

Fiecare vis, dorinta, ceas sau zi e doar un puf de papadie. Iar ele sunt mii si mii stranse toate intr-un singur fir!

Cand timpul trece, visele se indeplinesc, dorintele sunt ascunse, soarele e pe cer sau vantul o scutura din radacina, puful zboara rand de rand din papadie.

Nimic nu pare sa opreasca acest proces, nici azi, nici maine, nici chiar acum…Iar teama pare ca-i accelereaza si mai mult…zborul.

Ar vrea sa nu mai iroseasca niciun puf, sa nu mai piarda vise, dorinte neindeplinite ci sa le intoarca in favoarea ei.

Ar vrea sa aiba mai mult curaj si sa nu uite macar sa incerce sa-si testeze din pasiuni sau doar idei mai indraznete…

Zborul de papadite nu se opreste…doar se traieste!

Soon…