Arhive etichetă: dorinta

Ganduri de schimbare

Ne-am obisnuit cu agitatia. Suntem in normalitate atunci cand alergam, cand suntem tensionati, cand nu avem timp pentru noi.

Iar atunci cand avem putin timp de relaxare, nu stim ce sa facem cu el, nu stim cum sa ne bucuram de moment sau de noi.

Dupa o perioada de agitatie si intrebari obositoare am ajuns la concluzia ca imi ascund frustrarile si tristetea in activitatile zilnice. Jonglez cu ideea ca e totul asa cum ar trebui sa fie insa la cea mai mica pauza de cotidian iese la iveala nemultumirea. E mereu acolo doar ca nu o mai aud atunci cand trebuie sa ma ocup de activitatile altor persoane.

Desi ilogic la prima impresie pare totusi sa fie o logica in lucrurile care se tot repeta. E cert sunt inca acolo pentru ca eu nu am mai fac nimic sa-mi fie bine, doar am amanat momentul.

E dificil sau mult mai dificil decat te astepti sa petreci cateva zile singura cu tine. Ies la suprafata particele din suflet „nerezolvate” si te lasi coplesit de tot ceea ce simti.

Nu e directia cea buna…si nu stiu cat se mai merita sa aleg orice altceva in locul meu. E simplu sa spui ca ai nevoie de o schimbare…dar e infinit de greu sa faci primul pas.

Azi este despre mine, despre acceptarea faptului ca particele din sufletul meu nu sunt ok si ca trebuie sa fac ceva in aceasta sens! ☺️

Reclame

Stop!Pauza!Si de la capat!

Face ce face si tot ajunge intr-un moment in care izbucneste, ceva face boom in interiorul ei si parca tot sensul nu mai e acolo…

E o senzatie care o face sa vrea sa tipe, sa-si strige nemultumirea (pe care nici macar ea nu o intelege) sa faca ceva orice ca sa se descarce si sa se elibereze de tot ce o tulbura.

Dar nu poate, nu ii e stilul…si totul ramane acolo in suflet si in inima, nespus. E un blocaj pe care nu-l intelege si pe care nu stie cum sa-l depaseasca, stie doar ca nu-i face bine.

Nu mai vrea si numai poate. Nu mai are nici rabdare. E epuizata, frustrata si cu o mare apasare sau un mare semn de intrebare.

Cand dispare de tot aceasta senzatie? Incotro sa se duca? Ce sa aleaga? Ce e mai bine pentru ea sa decida?

E mereu mai simplu sa ne lasam condusi de altii. De sefi, de familie, de oricine altcineva. Iar atunci cand apare dorinta de a face ceva diferit, de a risca, de a alege singur e foarte complicat, e dureros de complicat.

Poate ca e asa pentru ca nu are incredere in ce simte si ce isi doreste, ii e teama sa riste si sa dea gres. Sa porneasca de la zero sau sa-si dea seama ca pur si simplu nu a fost o decizie potrivita pentru ea.

Stie ca singura se saboteaza, stie cand isi depaseste limita in orice circumstanta, stie ca isi doreste ceva mai mult si mai stie ca e panicata si ca renunta inainte sa incerce.

E prea greu, prea dificil sa accepte cu adevarat si din suflet ceea ce este, ce reprezinta, ce o face sa vibreze si faptul ca povestea ei e diferita, ea este cu totul diferita…

Decizii

Uneori sunt zile…

Uneori se asterne melancolia. E dificil de impacat dorul si golul…dorinta care e greu de gestionat, de pacalit ca totul e ok.

Uneori sunt zile in care se simte prea mult, in care termenul acceptare parca nu mai are nicio valoare. E trist sa se renunte la vise si sa se uite emotiile profunde care ne construiesc, rasetele care ne lumineaza ochii si sufletul, imbratisarile care ne transmit atata caldura si iubire.

E tot mai greu sa intalnesti persoane potrivite, la fel de greu cum este sa le pierzi sau sa le ai la mii de km distanta…la o indepartare infinita.

Avem ascunse dorinte neindeplinite, iubiri neimpartasite, despartiri nepotrivite, iubiri interzise, emotii neexploatate…

Uneori avem nevoie de momente care sa ne hraneasca sufletul, de sclipiri, de atentie, de afectiune, de cuvinte spuse din inima, de momente unice, de povesti de dragoste. Avem nevoie de vise, de palpitatii, de adrenalina si in acelasi timp de suport, de rasfat, de caldura si de intelegere.

Pauzele sunt bune, dar sa nu fie prea lungi. Amintirile sunt frumoase atata timp cat sunt reinnoite. Iubirea este frumoasa atunci cand este impartita la doi :).

1122335

 

Bine ai venit, primavara!

In fiecare an scriu un articol despre primavara, cel mai probabil sunt aceleasi ganduri, aproape aceleasi senzatii :).

Imi place primavara, de fapt o ador. E cel mai asteptat moment din an, cel mai revigorant, energizant, creativ, cel mai grozav anotimp.

Imi plac razele soarelui care care imi aluneca usor prin par, cat sa-mi straluceasca mai tare parul blond, imi plac pomii infloriti, mireasma si ploaia de petale pe care o intalnesc din cand in cand in drumul meu. Imi place ziua pentu ca este mai lunga dar si noaptea pentru ca cerul este asa de senin si pot vedea miile de stele stralucind.

Imi place ca vremea e capricioasa, imi place ca pot sa port tricou dar si geaca de blugi, ahh si tenesi, is i am a sporty girl! Imi place sa alerg primavara, cel mai bun moment sa te descarci si sa te incarci in acelasi timp intr-un tablou in care sunt doar pomi infloriti si soarele te urmeaza… Imi place inghetata de capsuni, sa ascult muzica la maxim in casti si sa dansez.

Primavara pare cel mai grozav anotimp pentru planuri noi, pentru depasirea limitelor, pentru distractie, pentru fluturasi in stomac, pentru orice nebunie care ii aduce fericire sufletului. E asa o gura proaspata de aer care iti umple pamanii, care iti ofera curaj, initiativa, dorinta si speranta.

Primavara te-am asteptat asa cu drag, sa stai mult pe la noi…sau pe la mine 🙂

primavara

 

 

 

 

Vise incalcite

De fiecare data cand se simte obosita, coplesita de ganduri, de dorinte simte nevoia sa evadeze. Poate ca asta chiar inseamna ca fuge insa uneori are mare nevoie de aer. De aerul ala puternic si fresh care ii umple plamanii si ii da multa forta.

Nu poate insa sa evadeze niciunde, nicicand. Sunt prea multe de facut sau prea complicate, desi adevarul este ca in esenta toate sunt simple.

Anii trec, ea evolueaza. Stie insa un singur lucru concret ca este recunascatoare pentru prima zi cand si-a pus adidasii in picioare si a iesit la alergat, la fel si cand a ales sa intre intr-o sala de aerobic. Aici e evadarea ei, este momentul ala in care timpul nu mai curge atat de repede, in care se simte relaxata, fericita, implinita…

Si totusi simte ca e ceva acolo neinceput, neterminat. Sunt planurile ei pe care le tot amana, nici ea nu stie de ce, pur si simplu ar vrea sa leneveasca… inca putin sau poate mult.

Sunt multe lucruri bune care o asteapta,  e o senzatie care ii spune ca e ceva mai mult, ca trebuie sa faca ceva doar pentru ea si sufletul ei, dar cu toate asta e ceva care o tine in loc. Nu pare a fi teama, nici lipsa motivatiei, se poate sa fie insa ritmul ei…poate are nevoie de timp, sa faca lucrurile asa cum si le doreste ea, incet insa profund.

Ea e prea obosita ca sa inceapa desi e plina de dorinta, de reusita…Trebuie doar sa nu uite ca timpul nu o asteapta

Oare de cate sanse mai are nevoie ca sa inteleaga ca nicio ocazie nu trebuie irosita?

E acum sau mai tarziu? E nevoie de timp/ de introspectie sau trebuie sa faca cumva sa trezeasca dorinta ce o simte?

E de maine insa ea stie ca ar fi trebuit sa fie de azi…

wake-up-and-live-wake-up-quote

 

 

 

2 ani…povestea mea

Toti cei care alearga au o poveste in spate. Fiecare persoana pasionata de aceasta activitate are ceva de spus in legatura cu inceputul.

Povestea mea a inceput din curiozitate si din dorinta de face mai mult sport, de a face ceva diferit. In ziua in care mi-am luat incatarile de strada si un trening din casa si cateva haine in plus nu stiam nimic despre alergat.

M-am dus in cel mai apropiat parc, Floreasca si am inceput pur si simplu sa alerg (fara incalzire fara nicio pregatire), nu stiu daca am alergat 300 de m, dar stiu ca m-am oprit pentru ca nu mai puteam sa respir. Total demotivata de performanta mea am mai incercat de cateva ori cu acelasi rezultat. Stiu sigur ca in acele momente m-am gandit la oamenii care alearga ca sunt speciali si ca nu oricine poate sa alerge, ca pe mine sigur nu ma tin plamanii (cat de gresit priveam lucrurile).

Aveam toate motivele sa renunt, era imposibil de greu, nu puteam sa respir, ma durea spatele iar cand ma opream eram ametita ca un titirez. M-am gandit ca sigur am ceva probleme de sanatate si ca poate ar trebui sa fac altceva.

Insa in aceeasi perioada s-a format la birou o grupa de colegi alergatori, unii aveau deja experienta primilor lor 10 km altii erau ca mine la inceput. Cand am fost intrebata daca ma alatur la stafeta de 5 km, in loc de „nu-ul” care imi rasuna in minte am pus intrebari „cat inseamna 5 km?, dar oricine poate sa alerge 5 km?, dar esti sigur ca o sa pot? daca mi se face rau?”. Am vrut sa spun „nu” ca la orice lucru de care imi este frica si vreau sa-l evit, insa am primit incurajari ca o sa pot si astfel cu mii de frici am spus un timid „da”…

Nu stiam de unde sa incep, cat trebuie sa alerg la inceput, dar stiam ca nu vreau sa ma dezamagesc in special pe mine. Cand pe 25 martie 2015 am facut prima alergare oficiala in Herastrau pentru cursa de 5 km, mi-a fost extrem de greu. Nu aveam niciun plan pregatit si atunci m-am gandit eu ca cel mai bine e sa vad cu ochii mei cat inseamna 5 km. Si am alergat m-am oprit, am alergat m-am oprit si tot asa, am tras de toate fortele mele pentru ca aveam nevoie de o validare. Si am reusit, rosie ca o patlagica, cu o febra musculara de cateva zile cu un timp de 42 de minute mi-am atins scopul. Dupa ce am vazut ce ma asteapta mi-am dorit doar sa pot sa alerg fara sa ma opresc la competitie. Si de atunci au inceput pregatirile serioase. O data pe saptamana, apoi de doua ori, de trei ori, ramanand constant la 2 alergari.

Am crescut de la 5km treptat in acest doi ani la 21 de km. Fiecare prag a fost destul de greu de depasit. Mi-a trebuit multa dorinta, pasiune, determinare, incurajari si ambitie. Iar toate aceste lucruri au fost realizabile deoarece in ciuda tuturor eforturilor fizice mi-a placut si imi place cum ma face sa ma simt alergarea si energia pe care mi-o ofera.

La un an de la alergare, deja aveam un echipament special, incaltari potrivite si informatii importante despre aceasta activitate. Astfel au crescut si asteptarile mele, caci atunci cand alergi la o competitie sportiva de amatori timpul e cel mai important. Esti in competitie cu cea mai buna varianta a ta si vrei sa dai tot ce poti.

Tot atunci am avut si primul blocaj, pentru ca se parea ca totul este in continuare foarte greu iar timpul meu nu pare sa se imbunatateasca. M-am consoltat in cele din urma cu ideea ca poate nu toti alergatorii pot atinge un anumit timp si m-am concentrat pe placerea de a alerga. Se pare ca in momentul in care m-am relaxat si am continuat sa alerg am inceput inevitabil sa am un timp pe care numai in vise mi-l imaginam (5:21/7 km- pentru mine e o adevarata realizare). As vrea sa pot sa aplic si in alte capitole ale vietii aceasta modalitate de a ma detasa de control si de a lasa mai mult lucrurile sa vina de la sine…

Cel mai important este ca in curand pe 25 martie se fac 2 ani de cand alerg si aprox 1600 de km si ca bucuria si zambetul inca sunt acolo. Motivatia ma face sa fiu in fiecare weekend la ora 9:00 in Herastrau si sa alerg, e adevarat ca si compania in care alerg face jumatate din tot efortul:P.

Imi doresc sa ramana in continuare o pasiune de lunga durata, sa fiu sanatoasa si sa alerg oriunde si oricand. Si imi mai doresc sa apara macar din cand in cand limite pe care sa vreau sa le depasesc (never say never)…

alergare-iarna

Mai avem timp sa iubim?

Iubirea este cel mai frumos sentiment care ne da o forta si o energie incredibila si ne transforma in eroii din benzile desenate.

Este cu noi in cele mai potrivite sau nepotrivite momente si desi am vrea sa fie o stare constanta uneori facem tot posibilul sa o ascundem, mai ales atunci cand ne provoaca suferinta.

Cautam modalitati sa-i distragem atentia, sa-i amortim simturile cat mai bine…si atunci este momentul in care visam la viitor sau doar facem schimbari.

Asa se face ca investim timp in alte lucruri, in pasiuni, in locuri de munca, in distractie iar dupa ce epuizam resursele ne intoarcem la baza…la iubire.

Si realizam ca cel mai important este sa ai familia si oamenii iubiti alaturi de tine. Pentru ca alaturi de ei zambetul este altfel, pentru ca o prajitura este mai delicioasa impartita cu ei, pentru ca indiferent de orice…certuri, ras, lacrimi, bucurie te simiti iubit, te simiti parte a unui loc…acasa.

Familia este cu siguranta un dar care trebuie mai atent pastrat si strans unit pentru ca este ceea ce avem noi mai de pret. Este originea noastra, trecutul, prezentul si viitorul…este acea za speciala care le tine pe toate celelalte.

Si apoi o mai fi si un el… care poate sa completeze tabloul lucrurilor importante…si care are rolul de a o iubi pana la luna si inapoi. Atat i-ar cere…sa-i arate ca o iubeste, sa o asculte, sa o faca sa rada si sa o stranga in brate ca sa auda linistea…asa cum se aude marea intr-o scoica. Iar la schimb el ar primi si mai multa iubire, atentie, nebunie, pasiune…Si atunci ar sti ca indiferent de ce spune lumea exista un strop de magie…genul acela de magie care atunci cand te trezesti il gasesti tot acolo…langa tine :).

Simt ca uneori se pierde esenta aceasta speciala a iubirii…ca oamenii ajung in relatii nepotrivite, ca se risipeste pasiunea, ca nu mai avem rabdare, ca nu ne mai aratam afectiunea si ca nu mai avem curaj si nici timp sa iubim…pentru ca pur si simplu nu mai avem timp sa riscam…si ajungem sa alegem dupa alte criterii mai confortabile.

Oamenii iubesc in fiecare zi, dar nu o mai spun sau nu o mai aratata atat de des…

love