Arhive etichetă: dorinta

2 ani…povestea mea

Toti cei care alearga au o poveste in spate. Fiecare persoana pasionata de aceasta activitate are ceva de spus in legatura cu inceputul.

Povestea mea a inceput din curiozitate si din dorinta de face mai mult sport, de a face ceva diferit. In ziua in care mi-am luat incatarile de strada si un trening din casa si cateva haine in plus nu stiam nimic despre alergat.

M-am dus in cel mai apropiat parc, Floreasca si am inceput pur si simplu sa alerg (fara incalzire fara nicio pregatire), nu stiu daca am alergat 300 de m, dar stiu ca m-am oprit pentru ca nu mai puteam sa respir. Total demotivata de performanta mea am mai incercat de cateva ori cu acelasi rezultat. Stiu sigur ca in acele momente m-am gandit la oamenii care alearga ca sunt speciali si ca nu oricine poate sa alerge, ca pe mine sigur nu ma tin plamanii (cat de gresit priveam lucrurile).

Aveam toate motivele sa renunt, era imposibil de greu, nu puteam sa respir, ma durea spatele iar cand ma opream eram ametita ca un titirez. M-am gandit ca sigur am ceva probleme de sanatate si ca poate ar trebui sa fac altceva.

Insa in aceeasi perioada s-a format la birou o grupa de colegi alergatori, unii aveau deja experienta primilor lor 10 km altii erau ca mine la inceput. Cand am fost intrebata daca ma alatur la stafeta de 5 km, in loc de „nu-ul” care imi rasuna in minte am pus intrebari „cat inseamna 5 km?, dar oricine poate sa alerge 5 km?, dar esti sigur ca o sa pot? daca mi se face rau?”. Am vrut sa spun „nu” ca la orice lucru de care imi este frica si vreau sa-l evit, insa am primit incurajari ca o sa pot si astfel cu mii de frici am spus un timid „da”…

Nu stiam de unde sa incep, cat trebuie sa alerg la inceput, dar stiam ca nu vreau sa ma dezamagesc in special pe mine. Cand pe 25 martie 2015 am facut prima alergare oficiala in Herastrau pentru cursa de 5 km, mi-a fost extrem de greu. Nu aveam niciun plan pregatit si atunci m-am gandit eu ca cel mai bine e sa vad cu ochii mei cat inseamna 5 km. Si am alergat m-am oprit, am alergat m-am oprit si tot asa, am tras de toate fortele mele pentru ca aveam nevoie de o validare. Si am reusit, rosie ca o patlagica, cu o febra musculara de cateva zile cu un timp de 42 de minute mi-am atins scopul. Dupa ce am vazut ce ma asteapta mi-am dorit doar sa pot sa alerg fara sa ma opresc la competitie. Si de atunci au inceput pregatirile serioase. O data pe saptamana, apoi de doua ori, de trei ori, ramanand constant la 2 alergari.

Am crescut de la 5km treptat in acest doi ani la 21 de km. Fiecare prag a fost destul de greu de depasit. Mi-a trebuit multa dorinta, pasiune, determinare, incurajari si ambitie. Iar toate aceste lucruri au fost realizabile deoarece in ciuda tuturor eforturilor fizice mi-a placut si imi place cum ma face sa ma simt alergarea si energia pe care mi-o ofera.

La un an de la alergare, deja aveam un echipament special, incaltari potrivite si informatii importante despre aceasta activitate. Astfel au crescut si asteptarile mele, caci atunci cand alergi la o competitie sportiva de amatori timpul e cel mai important. Esti in competitie cu cea mai buna varianta a ta si vrei sa dai tot ce poti.

Tot atunci am avut si primul blocaj, pentru ca se parea ca totul este in continuare foarte greu iar timpul meu nu pare sa se imbunatateasca. M-am consoltat in cele din urma cu ideea ca poate nu toti alergatorii pot atinge un anumit timp si m-am concentrat pe placerea de a alerga. Se pare ca in momentul in care m-am relaxat si am continuat sa alerg am inceput inevitabil sa am un timp pe care numai in vise mi-l imaginam (5:21/7 km- pentru mine e o adevarata realizare). As vrea sa pot sa aplic si in alte capitole ale vietii aceasta modalitate de a ma detasa de control si de a lasa mai mult lucrurile sa vina de la sine…

Cel mai important este ca in curand pe 25 martie se fac 2 ani de cand alerg si aprox 1600 de km si ca bucuria si zambetul inca sunt acolo. Motivatia ma face sa fiu in fiecare weekend la ora 9:00 in Herastrau si sa alerg, e adevarat ca si compania in care alerg face jumatate din tot efortul:P.

Imi doresc sa ramana in continuare o pasiune de lunga durata, sa fiu sanatoasa si sa alerg oriunde si oricand. Si imi mai doresc sa apara macar din cand in cand limite pe care sa vreau sa le depasesc (never say never)…

alergare-iarna

Anunțuri

Mai avem timp sa iubim?

Iubirea este cel mai frumos sentiment care ne da o forta si o energie incredibila si ne transforma in eroii din benzile desenate.

Este cu noi in cele mai potrivite sau nepotrivite momente si desi am vrea sa fie o stare constanta uneori facem tot posibilul sa o ascundem, mai ales atunci cand ne provoaca suferinta.

Cautam modalitati sa-i distragem atentia, sa-i amortim simturile cat mai bine…si atunci este momentul in care visam la viitor sau doar facem schimbari.

Asa se face ca investim timp in alte lucruri, in pasiuni, in locuri de munca, in distractie iar dupa ce epuizam resursele ne intoarcem la baza…la iubire.

Si realizam ca cel mai important este sa ai familia si oamenii iubiti alaturi de tine. Pentru ca alaturi de ei zambetul este altfel, pentru ca o prajitura este mai delicioasa impartita cu ei, pentru ca indiferent de orice…certuri, ras, lacrimi, bucurie te simiti iubit, te simiti parte a unui loc…acasa.

Familia este cu siguranta un dar care trebuie mai atent pastrat si strans unit pentru ca este ceea ce avem noi mai de pret. Este originea noastra, trecutul, prezentul si viitorul…este acea za speciala care le tine pe toate celelalte.

Si apoi o mai fi si un el… care poate sa completeze tabloul lucrurilor importante…si care are rolul de a o iubi pana la luna si inapoi. Atat i-ar cere…sa-i arate ca o iubeste, sa o asculte, sa o faca sa rada si sa o stranga in brate ca sa auda linistea…asa cum se aude marea intr-o scoica. Iar la schimb el ar primi si mai multa iubire, atentie, nebunie, pasiune…Si atunci ar sti ca indiferent de ce spune lumea exista un strop de magie…genul acela de magie care atunci cand te trezesti il gasesti tot acolo…langa tine :).

Simt ca uneori se pierde esenta aceasta speciala a iubirii…ca oamenii ajung in relatii nepotrivite, ca se risipeste pasiunea, ca nu mai avem rabdare, ca nu ne mai aratam afectiunea si ca nu mai avem curaj si nici timp sa iubim…pentru ca pur si simplu nu mai avem timp sa riscam…si ajungem sa alegem dupa alte criterii mai confortabile.

Oamenii iubesc in fiecare zi, dar nu o mai spun sau nu o mai aratata atat de des…

love

Zbor de papadie

Fiecare vis, dorinta, ceas sau zi e doar un puf de papadie. Iar ele sunt mii si mii stranse toate intr-un singur fir!

Cand timpul trece, visele se indeplinesc, dorintele sunt ascunse, soarele e pe cer sau vantul o scutura din radacina, puful zboara rand de rand din papadie.

Nimic nu pare sa opreasca acest proces, nici azi, nici maine, nici chiar acum…Iar teama pare ca-i accelereaza si mai mult…zborul.

Ar vrea sa nu mai iroseasca niciun puf, sa nu mai piarda vise, dorinte neindeplinite ci sa le intoarca in favoarea ei.

Ar vrea sa aiba mai mult curaj si sa nu uite macar sa incerce sa-si testeze din pasiuni sau doar idei mai indraznete…

Zborul de papadite nu se opreste…doar se traieste!

Soon…

Cand sufletul iti vorbeste

Sufletul nostru pare uneori un barometru, stie sa ne spuna exact ce si cat simtim in orice moment.

Desi uneori parca sunt momente in care simtim mai intens orice… dorul, teama, iubirea, supararea. E o senzatie pe atat de neobisnuita pe atat de speciala, atunci cand simtim cu ardoare o emotie. Cand parca sufletul ne vorbeste prin toti porii si ne spune…ca ar vrea…ca ar vrea ceva sau pe cineva.

Il simti atat de profund atunci cand nepotelul iti spune cu vorbele lui „te iubesc” si iti canta la multi ani, atunci cand esti atat de departe de o persoana draga si iti este atat de dor incat ai vrea sa te auda, cand strangi in brate o persoana speciala sau cand doar privesti persoanele iubite…

Poate ca sunt mult mai dese astfel de momente in care te simti atat de aproape de sufletul tau si ii intelegi „semnalele”.

Dar…cand stii ca ti-ai ascultat sufletul? atunci cand te manifesti, cand razi, plangi, imbratisezi, spui te iubesc sau multumesc.

Stim insa ca uneori e nevoie si de curaj ca sa iti expui sufletul, pentru ca altfel nu ar fi atat de greu sa ne exprimam sentimentele si nu ne-am mai ascunde cuvintele.

Asa ca sufletul meu azi vorbeste…si imi spune ca ii e dor, foarte dor…

suflet

Praf de stele

Cautam tot timpul momente magice. Momente deosebite care sa ne umple sufletul de mii de luminite colorate precum bradul de Craciun. Desi nu recunoastem credem in magie si speram sa intalnim acele povesti pline de emotie.

Suntem cu totul surprinsi atunci cand ne lovim de momente unice si deosebit de frumoase. Ca intr-un carusel ne urcam in dansul cel ametitor fara sa ne gandim la nimic…ci doar sa traim. Si strangem astfel in sufletul nostru ca intr-un joben fermecat fiecare luminita colorata, fiecare zi, zambet, cuvant, cadou, floare, scrisoare, fiecare nota muzicala a sufletului nostru.

Si apoi uitam…uitam sa ne mai traim viata fara strop de magie, caci o data ce ai intalnit bucuria efervecenta nu mai stii sa te intorci pe drumul de inceput. Asa apare teama de a pierde tot ce ai adunat in timp. Parca ajungi sa crezi ca totul a fost un vis, caci altfel unde s-au dus toate zilele alea pline de atata emotie si vibratie?.

Sunt toate in suflet adunate, doar caruselul a incetinit putin…si poate ca e mai bine asa…ca sa ne amintim ca magia e ca praful de stele.

Sa pornim cheita din nou si sa privim iar catre stele…

praf-de-stele

Goana după vise și idealuri

Când alergăm după prea multe vise doar din teama absurdă de a nu rămâne fără niciun țel. Iar planurile ajungem să le abandonăm ușor, pentru că nimic nu pare așa de potrivit. Când am vrea să ne găsim un obiectiv și să-l atingem, dar frica de eșec ne împedică să-l mai ducem până la capăt. Pare că totul o să pălească în fața unui vis sau a unei dorințe, căci uneori uităm ce-i mai important și ce ne dorim cu adevărat.

Ne pierdem în propriile gânduri și tot ce știm este că musai trebuie să realizam cândva ceva, dar ce?. Când sufletul creează așa de multe tensiuni și uiți ce înseamnă să fii calm și relaxat. Când mii de pași ne zăpăcesc să alegem drumul lor și până la urmă nu mai rămânem cu nimic. Iar pasiunea își accelerează „pulsul” și vrea și ea cu disperare locul ei. Alegem uneori să ne punem cele mai multe speranțe în ea, dar nu realizăm că astfel presiunea o acaparează și îi modifică cu totul sensul. Când frica ne determină să nu mai știm ce vrem, iar haosul ia locul zen-ului așa ușor. Ne punem limite destul de greu de îndeplinit sau chiar de atins, dar știm că o schimbare trebuie să vina, dar oare care?.

Poate dacă ceasul nu ar mai ticăi, răbdarea nu ar fi pe terminate, iar presiunea nu s-ar mai simți chiar așa de profund. Ori dacă ne-am acceptat mult mai ușor și fricile sau temerile și nu ne-am mai dori cu atâta ardoare să indeplinim ceva, orice. Căci poate nu totul este așa de profund și de complex cum pare iar uneori chiar simplitatea ne poate oferi atâta liniște, inspirație și relaxare.

Stă totul scris în mintea noastră, dar sufletul e călăuza alegerilor potrivite. Iar uneori cred că este timpul să ne oprim din alergarea asta, așa de accelerată, care ne face să nu mai știm în ce direcție e mai bine să pornim. Să fie doar un simplu vis care să aducă pașii mărunți și mult mai potriviți :).

 haos-in-vise