Ma gandesc destul de des la relatii dar parca in perioada sarbatorilor sunt si mai multe ganduri…si idei.
E o lipsa pe care parca nu reusesti sa o inlocuiesti cu nimic. Uneori ai nevoie de un el care sa fie mai puternic decat tine, ok nu doar atunci cand trebuie sa te ajute cu caratul plaselor de Craciun…Un el care cu o simpla imbratisare poate sa opreasca orice firicel de frig sau teama. Un el cu care sa imparti o guma, un zambet, un pat sau multe ganduri. Un el al tau si tu a lui…
Am incercat sa-mi gasesc propria explicatie pentru aceasta necesitate si recunosc ca m-am gandit destul de mult. Si tind sa cred ca in mare parte depinde foarte mult de la persoana la persoana. Eu, desi poate nu ar trebui, ma simt mai plina de culoare cand iubesc un el, cand impart lucruri marunte sau marete, cand intunericul devine insipid atunci cand el ma asteapta la plecare sau pur si simplu orice frica e mult mai mica cand ma tine de mana.
Mi-e teama insa de lucrurile trecatoare pentru ca pare ca intodeauna e nevoie de mai mult sau mereu ne dorim lucruri si situatii pe care nu le avem. In jurul meu mi se confirma asta…cei singuri vor relatii, cei in relatii se plictisesc si vor ceva nou, cei casatoriti ar vrea sa fie liberi, cei cu copii ar mai vrea uneori timpul fara, cei fara copii ar vrea macar unul…
In permananeta parca suntem pe un fus orar gresit. Pentru ca nevoile noastre sunt mereu altele, sentimentele se schimba iar oamenii sunt diferiti.
Nu stiu daca exista destin, daca exista un el pentru fiecare, daca trebuie sa pleci in lumea mare sa-l gasesti, daca e vorba doar de rabdare, habar nu am unde gasesti un el potrivit sufletului tau…dar ce stiu eu este ca sufletul meu isi doreste un el…poate mai deosebit, mai diferit, mai zapacit…
Din senin o saruta si ii striga alergand…”Teee plaaacc!”
“Te plac!”, atat a mai putut sa auda cand el deja se urcase in tren sa plece spre o noua destinatie. Nu-i venea sa creada, erau prieteni de atata timp si mereu si-ar fi dorit sa auda cuvintele astea. Ea a avut intodeauna „grija” sa nu inteleaga gresit intentiile lui si desi stia ca il iubeste se obisnuise cu gandul ca o sa fie doar prieteni. Dar acum? De ce acum cand tocmai a plecat sa-i spuna asta? Se uita la tren cum pleaca si nu-i venea sa creada, buzele ii ardeau, inima ii batea atat de tare, prin cap ii treceau tot felul de momente petrecute impreuna si avea atat de multe intrebari: De ce? De cand? Cand o sa-l mai vada?….
Dar hai sa incepem cu inceputul sa-i cunoasteti pe el si ea :).
El era o persoana importanta. Era avocat si isi facea munca cu foarte multa pasiune. Ii placea sa fie aproape de oameni si sa-i ajute iar tocmai din aceasta cauza calatorea mult. Nu avea un loc stabil pentru ca isi dorea sa faca foarte multe si era intr-o continua miscare. Va imaginati ca avea foarte multi prieteni si era tot timpul inconjurat de oameni, ceea ce ii dadea mereu o stralucire aparte in privire. Asa cum noi avem nevoie de aer, asa el avea nevoie de oameni. Era genul de persoana pe care o indrageai din primele cinci secunde. Charismatic, vesel, plin de viata si de idei.
Ea era o persoana obisnuita. Era educatoare, ii placea sa fie in preajma copiilor si desi avea studii care ii permiteau sa aleaga alta profesie isi dorea sa faca ceva din pasiune si punea asta pe primul loc, inaintea banilor. Avea un grup restrans de prieteni, nu-i placea sa iasa prea mult in evidenta si isi impartea energia intre familie, prieteni si copii. Avea multe vise marete, isi dorea sa calatoreasca, sa viziteze multe locuri si inca mai visa cand venea vorba de iubire. De cele mai multe ori era o persoana vesela si ii placea foarte mult sa rada. Visatoare, haioasa, hotarata si indragostita de dans.
Intr-o zi de mai, cand soarele ii bucura pe oameni cu razele lui s-au cunoscut el si ea. Nu aveau cum sa stie ca de la un simplu ”buna” ar putea sa urmeze ceva mai mult. Drumurile lor au inceput sa se intersecteze sub diverse forme de atunci, de la intalniri intamplatoare la intalniri planificate. Au trecut cativa ani in ritmul asta si nici unul dintre ei nu a avut curajul sa se gandeasca la mai mult. Parca niciodata nu era timpul potrivit sa stea impreuna sau sa vorbeasca mai multe. Apareau mereu alti factori care ii indepartau insa nici unul nu constientiza. Dupa o perioada mai lunga a inceput sa se asterne linistea si parca incepea sa se zareasca putin timp si pentru ei. Au profitat de timpul asta si au devenit prieteni. Cel putin asa credeau si pretindeau ei. Chiar daca erau trecuti in dosarul “prieteniei” lucrurile nu erau asa cum pareau, cel putin pentru unul dintre ei.
De cand au inceput sa se vada mai des, ea era mai fericita. Nu stia cum sa denumeasca emotia pe care o simtea in preajma lui si pe care nu o putea controla sau ascunde. Ii placea cand o privea si o surpindea razand, ii placea sa rada din inima la glumele lui, ii placea cand mainile lor se atingeau din greseala, iar vocea lui incepuse sa fie ca o “melodie” care ii insenina zilele. Ii placeau joculetele lui de cuvinte si cand o provoca pentru ca se simtea mai puternica. Ar fi vrut insa, sa afle mai multe despre ce simte el, dar misterul lui era numai de el stiut. Era o zona interzisa la care ea inca nu avea acces.
Oricat si-ar fi dorit ea sa poata sa scoata dosarul prieteniei pe rol si sa fie judecat sub alt verdict nu era posibil docamdata. Asa ca s-a hotarat sa lase timpul sa-i conduca in aceeasi directie.
Cand emotia ei a inceput sa fie din ce in ce mai puternica, pulsul cu mult ridicat, ritmul respiratiei mult mai accentuat si agitatia in preajma lui mult mai puternica a realizat ca… Banuia ca si el simte ceva mai mult pentru ea si asta pentru ca incepuse sa-l cunoasca, putea sa vada ca ea nu-i este deloc indiferenta si ca este foarte preocupat de prezenta ei. Era atrasa de ea ca un magnet si nu intelegea de ce …avea nevoie de ea. De fiecare data cand era foarte aproape de a auzi cu voce tare banuiala ei, el se hotara sa fuga si sa aleaga o varianta care se o indeparteze.
Banuielile ei nu au avut niciun fundament. Nici unul dintre ei nu a avut curaj sa spuna ceea ce simte. Iar ea se linistise doar cu gandul ca timpul e de partea lor si ca ii va ajuta cu un raspuns. Dar nu avea sa fie asa, nici unul dintre ei nu si-a dat seama cand timpul din clepsidra s-a terminat, cand au ajuns intr-o gara..si cand el a plecat fara ca ea sa apuce sa-i spuna ceea ce simte.. Sufletul ei ii spune sa nu renunte, iar in mintea ei rasuna “nimic nu este intamplator!”. Oricum ar fi nu are cum sa renunte, pentru ca ea stie ca il iubeste indiferent de timp, de distanta sau alti factori.
Cu siguranta povestea lor poate fi scrisa scurt sub forma versurilor „Noi impartim iubirea, iubirea la doi/La alti doi decat noi”. Vunk
Daca s-au revazut de atunci? Nu stiu sa va spun, fiecare poveste are un final diferit, iar finalul asta ar putea sa sune asa „Impreuna sau nu, stim ca doar sufletul/Ne aduce inapoi” Vunk.
Ganduri si idei 