Arhive etichetă: ganduri

E primavara…

E primavara, chiar daca uneori parca ar fi toamna sau iarna. E momentul cand natura este cea mai frumoasa, verdele e atat de puternic parca miroase a crud, pomii sunt infloriti si aduc cu ei atat de multa speranta iar cerul e atat de senin si clar uneori.

E anotimpul meu preferat cand orice pare posibil, cand natura te ridica de fiecare data prin frumusetea ei, cand oricat ai vrea sa te ascunzi printre lacrimi nu poti sa nu zambesti la caldura soarelui si la mireasma florilor de pretutindeni.

E zbucium, cu ploi si multa furtuna in interior, cu prea multe intrebari dar si cu iluzii, caci atunci cand vezi asa o transformare in jurul tau…tot ce vrei este sa crezi.

Si totusi parca ai avea asa nevoie de o confirmare, asa cum mii de avioane lasa un semn pe cerul plin de nori pufosi, atat de clar ai vrea sa vezi si tu drumul tau.

Primavara este momentul acela pe care nu ai vrea sa-l ratezi, e parca acel „acum” pe care ai vrea atat de mult sa pot sa-l urmezi. Toate culorile din primavara le-as aduna ca sa pastrez tot timpul prospetimea, speranta, iubirea, rabdarea, pasiunea si intelegerea.

Sunt doar lucruri simple, care par atat de neatins uneori. Sunt emotii complexe care sunt cu totul de neinteles si sunt momente care se schimba sau doar se lasa asteptate.

E primavara, este momentul in care energia este maxima, inspiratia este profunda iar sentimentele infinite.

E un mesaj ascuns in fiecare miscare a naturii. Se simte nerabdare, bucurie, dorinta, iubire, compasiune dar totodata teama, neincredere, deziluzie…caci se stie primavara este schimbatoare.

Primavara esti minunta insa m-as bucura daca ai putea sa-mi aduci ceva mai multa speranta…

primavara

 

Cand sufletul iti vorbeste

Sufletul nostru pare uneori un barometru, stie sa ne spuna exact ce si cat simtim in orice moment.

Desi uneori parca sunt momente in care simtim mai intens orice… dorul, teama, iubirea, supararea. E o senzatie pe atat de neobisnuita pe atat de speciala, atunci cand simtim cu ardoare o emotie. Cand parca sufletul ne vorbeste prin toti porii si ne spune…ca ar vrea…ca ar vrea ceva sau pe cineva.

Il simti atat de profund atunci cand nepotelul iti spune cu vorbele lui „te iubesc” si iti canta la multi ani, atunci cand esti atat de departe de o persoana draga si iti este atat de dor incat ai vrea sa te auda, cand strangi in brate o persoana speciala sau cand doar privesti persoanele iubite…

Poate ca sunt mult mai dese astfel de momente in care te simti atat de aproape de sufletul tau si ii intelegi „semnalele”.

Dar…cand stii ca ti-ai ascultat sufletul? atunci cand te manifesti, cand razi, plangi, imbratisezi, spui te iubesc sau multumesc.

Stim insa ca uneori e nevoie si de curaj ca sa iti expui sufletul, pentru ca altfel nu ar fi atat de greu sa ne exprimam sentimentele si nu ne-am mai ascunde cuvintele.

Asa ca sufletul meu azi vorbeste…si imi spune ca ii e dor, foarte dor…

suflet

Te-au mintit…

– Te-au mintit…

– Cine?

– Toti…poeziile, filmele, cartile, oamenii si retelele lor de socializare. Nu exista ceea ce cauti tu.

– Nu te cred deloc si nici nu vreau sa te ascult.

– Ba sa crezi! Fiecare incearca sa traiasca cu ceea ce are si toti vor sa afiseze o alta imagine decat cea a realitatii…nimic nu e ceea ce pare, iti zic ca sa stii si tu.

– Intodeauna exista o exceptie de la regula, poate ca sunt si eu una dintre ele. Poate depinde de cat de mult crezi in lucrurile astea si cum iti pui amprenta personala asupra oamenilor, situatiilor etc.

– Eu te-am avertizat ca sa nu mai suferi si sa fii dezamagita. Ci sa fii precauta caci tine minte!…absolut totul este trecator. Totul e o iluzie…asa cum apar asa si dispar emotiile si cuvintele frumoase si relatiile…asa pur si simplu tac pac.

– Am sa repet niste cuvinte pe care le-am spus candva in liceu si care inca se aplica…prefera sa sufar, sa iubesc, sa experimentez pentru ca asta inseamna ca traiesc. Si poate ca asta e si farmecul sa te bucuri de moment atunci…pe loc pentru ca nu stii cand o sa dispara.

– Eu sunt realista, nu mai cred asa usor in balivernele astea…o sa ajungi tu la vorbele mele.

– Eu…sunt mai visatoare si as face orice sa nu imi dispara aceasta trasatura. Pana in panzele albe sa cred mereu ca undeva candva o sa traiesc cele mai frumoase momente…

sky-is-the-limit

Usa ferecata

Cu ochii mari si parul blond prins in codite fetita cu pantofii roz tot topaia si striga „Iuhuu ce e aici? Ce e aici in spatele usilor astea mari si negre”. Ca de fiecare data primea acelasi raspuns „De ce oi fi tu asa curioasa nu stiu, aici e lumea ta asta e tot ce trebuie sa te intereseze”.

Trecea o ora, o zi, un an si tot timpul ajungea la aceeasi intrebare „Ce se afla dincolo de acel zid, de ce nimeni nu e tentat sa deschida usa?”.

Cand si-a dat seama ca nu o sa-i raspunda nimeni la intrebari a incetat sa le mai spuna cu voce tare. Asa a inceput sa-si imagineze singura ce se afla in spatele usilor atat de bine ferecate. Ce nu stia ea este ca era peste masura de creativa iar imaginatia ei pictase o lume cu totul diferita, dar deosebita.

In fiecare zi mai aducea cate o culoare in viata ei, cand roz, cand gri, mov, negru…

S-a obisnuit atat de mult cu cele doua lumi paralele incat a uitat de zid, de usa, de dorinta, de realitate.

Sunt diferite, prea diferite ca sa se imbine, sa se completeze, sa se potriveasca si oricat ar vrea sa ramana doar la una dintre ele, in realitate isi da seama ca nu se potriveste…ca nu-si are locul ei.

Atunci isi aduce iar aminte de usa. E tot acolo, mai prafuit, mai cu 29 de ani trecuti peste ea…dar tot asa de ferecata.

„Ce e acolo? Ar fi spus fetita sarind ca sa se uite pe gaura cheii”. Nu mai e fetita cu codite dar curiozitatea i-a ramas la fel.

Daca totusi aici nu este totul ei? Daca usa o atrage pentru ca trebuie deschisa?

Dor de povesti…

Mai are timp sufletul nostru sa creada in povesti?.

Dar oare mai este chiar atat de potrivit sa visezi la o relatie compatibila pentru sufletul tau?

Nu stiu..am crescut cu cele mai frumoase povesti, am crezut in ele, am sperat sa le intalnesc in viata reala si mi-am dorit ca toti ceilalti din jurul meu sa se insele si eu sa am dreptate…si sa existe magia la care visam.

E atat de pradoxal, suntem intr-o continua cautare a sensului vietii, a locului nostru potrivit atat spiritual, sufleteste si profesional si a unei relatii care sa se transforme candva intr-o familie si cu toate astea nu stim ce sa mai credem, ce ne dorim si ce valori au cu adevarat o importanta pentru noi.

Se poate ca tot ceea ce e in mintea noastra cu privire la o relatie sa fie atat de gresit si doar un basm?

Da, cred ca se poate…dar cat de frumos ar fi oare sa existe chiar acel destin…sau aceea persoana predestinata..ne-am mai face oare atatea griji daca o sa gasim persoana potrivita sau doar am fi linistiti ca undeva candva la momentul potrivit o sa o intalnim?

Avem nevoie de relatii pentru ca ele ne ajuta sa ne definim cine suntem, pentru ca nu suntem facuti sa fim singuri si pentru ca fiecare experienta ne-ar face sa descoperim lucruri noi despre noi si cei din jurul nostru.

Avem nevoie de relatii pline de suflet, cu putina scanteie si magie ca sa invatam sa iubim…ca sa stim ce inseamna sa impartim totul si sa trezim in principiu cele mai frumoase sentimente in noi…

Avem nevoie de relatii ca sa fim mai vii, sa ne simtim intelesi, protejati, alintati si rasfatati.

Dar avem nevoie de acele relatii care sa dezvolte pasiune, sentimente frumoase, iubire, libertate si completarea sufletului nostru.

Si da…probabil ca mai avem timp sa visam si la povesti diferite si nemaintalnite pana acum…

Imi e dor sa cred in povesti…

suflet pereche

 

Opreste-te putin…

Opreste-te putin ii tot spunea o voce suava…

– Nu am timp, ii raspundea ea si mai grabita, alergand.

Dar unde te grabesti asa de nu ai timp sa te opresti putin?

– Am sa-ti raspund cand am sa ajung acolo, pana atunci nu pot sa ma opresc..

Acestea sunt cuvintele pe care si le aminteste intr-un moment de liniste. Unde-i graba se intreaba chiar ea? Si cum de prefera sa alerge in loc sa simta si sa vada tot… E oare chiar un obiectiv atat de important care trebuie pus asa pe accelerat? Ar fi raspuns cu „nu stiu” dar nu acesta este raspunsul potrivit.

Ea stie ca exista si o alta cale..e un moment in care e constienta de tot ce isi doreste, atunci cand zambetul ei este atat de sincer si straluceste.. Cand se poate bucura de vreme, de oameni, de orice secunda si cand rabdarea ii spune cu drag sa mai astepte. Atunci este prezenta aici si acum, simte, iubeste si e fericita cu tot ce intalneste. Linistea o cuprinde, nemultumirile nu-i mai pun probleme iar sufletul ei recunoaste momentul potrivit. Intuitia ii conduce pasii iar un timid „nu pot” se transforma asa usor in curaj, incredere si forte proprii. E pur si simplu un tablou in care aparent nu mai lipseste nimic sau daca lipseste, nu-i panica pentru ca ea are cu cine sa-si imparta toate gandurile si bucuriile. Fericirea ei devine molipsitoare si asta o face sa se simta usoara si libera precum un fulg de nea. Cauta inca secretul care sa transforme pasii aceia alergati in pasi marunti dar plini de culoare si de sens iar tabloul sa se opreasca in acel moment.

Nicicand in alergare nu mai poti fi atat de concentrat la tot ce-i in jurul tau. Esti prea focusat pe rezultat, pe ce vrei sa obtii incat iti amani momentul de liniste si fericire pentru „mai tarziu”. Nici nu mai iei in calcul cand ar putea sa se intample asta, pentru ca nu dispui de concentrarea necesara sau poate ca inca nu stii ce iti doresti. Insa vrei si iar vrei sa ai tot ce iti trebuie ca cercul sufletului sa devina complet. Si cand o sa se intample asta te gandesti ca o sa-ti oferi ragazul de a te bucura de tot..si chiar retroactiv. Dar mai poate fi oare pastrat acelasi sentiment intact al unei intamplari chiar si din acel trecut?

Uneori chiar uiti cat de frumos este sa o iei usor la pas si sa observi, sa simti tot ce-ti bucura privirea, mintea si sufletul. Cele mai importante momente au venit atunci cand linistea si calmul te-au cuprins si atunci… cum ai putea sa nu-ti faci iarasi timp..sa te opresti?

Opreste-te macar putin ca sa poti iar sa simti…

emotie-frumoasa

 

Gândurile de azi

În timp ce stătea pe fotoliu și se uita pierdută pe geam cu o hârtie și un creion în mână, aude deodată.

– Să arunci și bluza aia veche roz, da?

Da, bluza aceea și zâmbește suav. Mi-a purtat mereu noroc o am din liceu. Ei dar cum să o arunc, dar cine știe când voi mai avea nevoie de ea.

– Și nu uita să faci curat și în pozele alea. Sunt prea multe nicio noimă niciun sens.

Oh da pozele, am să fac dar nu astăzi. Dar mie îmi plac toate cum să renunț la ele?

– Mi-ai promis de mult că ai să pleci de acolo. Dar încă aștept…

Așa am promis? Da, parcă îmi amintesc ceva. Cum deja să plec? Și unde să mă duc?

– Știi că am tot vorbit de atâtea ori despre visul tau. Când … ai de gând?

Oftează. Visele, visul..ahh știu, dar nu pot să-mi dau seama de unde să încep.

– Mă bulversezi cu totul. Eu știu că vreau și pot, acum să schimb ceva, tu ce tot mai aștepți?

Îmi pierd curajul de câte ori încerc să încep.

– Ar trebui să știi că pierzi prea mult timp doar gândindu-te la asta. Eu știu ce vrei :).

Un nou început.

– E doar un zid. Un zid atât de înalt, pe care tu l-ai construit. Și acuma ar trebui doar să treci de el.

Repetă. Da, e doar un zid. Pare atât de simplu.

– Știi ce am de gând să te întreb acuma, nu?. 

E liniște în cameră, e doar ea și o foaie. Tresare din gândurile ei și privește mesajul scris chiar de ea.

„Tu ce ai făcut astazi pentru visul tău?”