Arhive etichetă: poveste

Povestea unui copac

A fost o data un copac mic si plin de flori. Care era cat ziua de lunga vesel si ii placea sa se piarda in povestile citite. Avea o imaginatie tare bogata si era fericit stiind ca atunci cand o sa creasca o sa aiba parte de multe momente frumoase. Crestea in fiecare zi si o data cu el cresteau si aspiratiile lui. Visele lui devenisera parte din lumea lui. Ziua, noaptea, oricand se astepta sa primeasca ceea ce isi doreste. Visa sa aiba mere rosii ca toata lumea si stia ca asa cum cei din jurul lor le-au primit, o sa le aiba si el la „momentul potrivit”.

Intr-o zi s-a trezit cu flori albe si striga de bucurie.

– „Am flori albe am flori albe, sunt fericit, dar cand o sa am mere rosii o sa fiu si mai fericit”.

Nu a trecut mult si deja s-a plictist de florilele lui, dar se tot gandea.

– „In curand am sa am merele rosii”.

Timpul trecea si copacul tot crestea. Radacinile lui erau tot mai adanci prinse in pamant iar crengile lui spuneau.

-„Sunt pregatit!”.

Incet incet in privirea lui a inceput sa se citeasca supararea. Asa ca intr-un moment in care nu se astepta a primit mere verzi.

-„Oare de ce am primit aceste mere. Imi este teama, oare cand vor veni cele rosii, vreau sa fiu fericit”.

Asa s-a intamplat de fiecare data, fie ca au fost flori mov sau verzi sau mere galbene sau orice alta culoare. Singurul lucru pe care il repeta mereu era:

-„Sunt foarte bucuros, dar fericit o sa fiu cand o sa am merele rosii”.

Ei va imaginati ca fericirea nu era nicicand completa daca nu avea ce isi dorea. Nu stia care sunt motivele pentru care intarzie sa apara merele lui dar se consola de fiecare data ca trebuie sa aiba rabdare.

-„Sigur nu mai e mult pana o sa apara. Am sa ma asez comod si am sa astept.”

Ei dragul meu copac ai asteptat atat si nu ti-ai dat seama ca incapatanat fiind ai ratat fericirea pentru ca ti-ai pus teluri imposibile sau poate doar prea inalte. Cand te-ai intalnit cu merele roz, ai fost cel mai fericit pentru ca erai cel mai aproape de standardul tau.

-„Mere roz, mere roz. De la roz pana la rosu mai e doar un simplu pas”.

Ah cat te-ai inselat tu draga copac, merele roz te-au trezit la realitate si o data cu ele nu ai mai inteles nimic.

-„Fie ce-i zice eu am sa stau aici si am sa astept, ploaie, vant, soare sau ninsoare. Am radacinile solide si nu accept sa nu ma intalnesc…cu ele”.

Si-a asteptat si s-a gandit si a analizat. Frunzele ii sunt mai galbene acum, trunchiul e firav, iar ramurile plapande si nu ar fi crezut pana ce nu in lac nu s-ar fi privit.

-„Cine esti tu? da tu cel de acolo si unde e sclipirea ta cea plina de visare?.”

Ehe daca m-ai fi ascultat „candva”, povestile sunt povesti iar lumea e a ta daca faci pasi singur prin ea. Dar tu ai preferat doar sa astepti si altii sa roiasca in jurul tau, e greu acum dupa atatea radacini sa pleci din loc sa-ti cauti drumul tau. Dar asculta sfatul meu si fa acum ceva, caci vad cum energia si rabdarea ta le duci ca pe o povara grea. Ridica-te si cauta-ti fericirea, ea sigur te asteapta undeva :).

Copacul, sta pe ganduri, ofteaza caci stie ca asa este precum se vede, dar cum va face oare sa-si mute radacinile in alta parte?

-„Fericire, fericire vreau sa am curaj sa vin spre tine…”

Bucura-te draga copac chiar daca merele tale nu o sa fie rosii, ci multicolore. Nu mai astepta nimic ca sa fii fericit!.

P.s si dupa 3 ani unele ciorne inca mai sunt de actualitate…

iubire

 

Anunțuri

2 ani…povestea mea

Toti cei care alearga au o poveste in spate. Fiecare persoana pasionata de aceasta activitate are ceva de spus in legatura cu inceputul.

Povestea mea a inceput din curiozitate si din dorinta de face mai mult sport, de a face ceva diferit. In ziua in care mi-am luat incatarile de strada si un trening din casa si cateva haine in plus nu stiam nimic despre alergat.

M-am dus in cel mai apropiat parc, Floreasca si am inceput pur si simplu sa alerg (fara incalzire fara nicio pregatire), nu stiu daca am alergat 300 de m, dar stiu ca m-am oprit pentru ca nu mai puteam sa respir. Total demotivata de performanta mea am mai incercat de cateva ori cu acelasi rezultat. Stiu sigur ca in acele momente m-am gandit la oamenii care alearga ca sunt speciali si ca nu oricine poate sa alerge, ca pe mine sigur nu ma tin plamanii (cat de gresit priveam lucrurile).

Aveam toate motivele sa renunt, era imposibil de greu, nu puteam sa respir, ma durea spatele iar cand ma opream eram ametita ca un titirez. M-am gandit ca sigur am ceva probleme de sanatate si ca poate ar trebui sa fac altceva.

Insa in aceeasi perioada s-a format la birou o grupa de colegi alergatori, unii aveau deja experienta primilor lor 10 km altii erau ca mine la inceput. Cand am fost intrebata daca ma alatur la stafeta de 5 km, in loc de „nu-ul” care imi rasuna in minte am pus intrebari „cat inseamna 5 km?, dar oricine poate sa alerge 5 km?, dar esti sigur ca o sa pot? daca mi se face rau?”. Am vrut sa spun „nu” ca la orice lucru de care imi este frica si vreau sa-l evit, insa am primit incurajari ca o sa pot si astfel cu mii de frici am spus un timid „da”…

Nu stiam de unde sa incep, cat trebuie sa alerg la inceput, dar stiam ca nu vreau sa ma dezamagesc in special pe mine. Cand pe 25 martie 2015 am facut prima alergare oficiala in Herastrau pentru cursa de 5 km, mi-a fost extrem de greu. Nu aveam niciun plan pregatit si atunci m-am gandit eu ca cel mai bine e sa vad cu ochii mei cat inseamna 5 km. Si am alergat m-am oprit, am alergat m-am oprit si tot asa, am tras de toate fortele mele pentru ca aveam nevoie de o validare. Si am reusit, rosie ca o patlagica, cu o febra musculara de cateva zile cu un timp de 42 de minute mi-am atins scopul. Dupa ce am vazut ce ma asteapta mi-am dorit doar sa pot sa alerg fara sa ma opresc la competitie. Si de atunci au inceput pregatirile serioase. O data pe saptamana, apoi de doua ori, de trei ori, ramanand constant la 2 alergari.

Am crescut de la 5km treptat in acest doi ani la 21 de km. Fiecare prag a fost destul de greu de depasit. Mi-a trebuit multa dorinta, pasiune, determinare, incurajari si ambitie. Iar toate aceste lucruri au fost realizabile deoarece in ciuda tuturor eforturilor fizice mi-a placut si imi place cum ma face sa ma simt alergarea si energia pe care mi-o ofera.

La un an de la alergare, deja aveam un echipament special, incaltari potrivite si informatii importante despre aceasta activitate. Astfel au crescut si asteptarile mele, caci atunci cand alergi la o competitie sportiva de amatori timpul e cel mai important. Esti in competitie cu cea mai buna varianta a ta si vrei sa dai tot ce poti.

Tot atunci am avut si primul blocaj, pentru ca se parea ca totul este in continuare foarte greu iar timpul meu nu pare sa se imbunatateasca. M-am consoltat in cele din urma cu ideea ca poate nu toti alergatorii pot atinge un anumit timp si m-am concentrat pe placerea de a alerga. Se pare ca in momentul in care m-am relaxat si am continuat sa alerg am inceput inevitabil sa am un timp pe care numai in vise mi-l imaginam (5:21/7 km- pentru mine e o adevarata realizare). As vrea sa pot sa aplic si in alte capitole ale vietii aceasta modalitate de a ma detasa de control si de a lasa mai mult lucrurile sa vina de la sine…

Cel mai important este ca in curand pe 25 martie se fac 2 ani de cand alerg si aprox 1600 de km si ca bucuria si zambetul inca sunt acolo. Motivatia ma face sa fiu in fiecare weekend la ora 9:00 in Herastrau si sa alerg, e adevarat ca si compania in care alerg face jumatate din tot efortul:P.

Imi doresc sa ramana in continuare o pasiune de lunga durata, sa fiu sanatoasa si sa alerg oriunde si oricand. Si imi mai doresc sa apara macar din cand in cand limite pe care sa vreau sa le depasesc (never say never)…

alergare-iarna

O sa fie o zi

O sa fie o zi cand drumul spre casa o sa fie o placere si nicidecum teama…

O sa fie o zi cand sarbatorile o sa fie pline de zambet, dans, drumetii si emotii pentru cadouri.

O sa fie o zi cand muntele abia o sa ma astepte iar marea o sa umple zilele de vara.

O sa fie o zi in care Craciunul o sa fie cu om de zapada si bataie cu bulgari.

O sa fie o zi cand telefonul nu o sa se mai inchida cu lacrimi ci cu hohote de ras.

O sa fie o zi in care zilele o sa para ore iar orele secunde.

O sa fie o zi in care iubirea nu o sa se mai ascunda…

O sa fie o zi in care fulgii din perne o sa danseze voiosi prin camera.

O sa fie o zi in care seara se incheie mereu in doi…

Mi-as dori sa fie acea zi azi sau maine sau cat mai repede. Acea zi in care fericirea sa nu mai fie spulberata de un ticait de ceas.

O sa fie o zi…

Povestea din metrou

Obosita isi strange toate lucrurile, urca in metrou si asteapta sa o conduca singur acasa. Nu a fost azi mult mai incarcata ca de obicei, dar tot ce stie este ca abia asteapta sa ajunga acasa si sa doarma. Priveste. Ii place ca fiecare calatorie cu metroul este o adevarata „paleta” de culori, senzatii si povesti. Se uita la grupul care rade, roscata care citeste o carte, elevul care sta pe facebook, la tipul misterios din fata ei si la un cuplu, incercand sa descopere povestea din spatele unei priviri sau a unui zambet.

Uneori oricat ai vrea sa-ti dezlipesti ochii de la cineva sau ceva, pur si simplu nu poti. Asa a inceput sa-i urmareasca pe cei doi. Se tineau de mana si o faceau cu atata caldura incat aveai impresia ca simti si tu tot ce simteau ei. Era un adevarat joc de maini. Fata a inceput sa-i atinga usor fiecare deget al baiatului. Parca ar fi vrut sa-si intipareasca cu totul in minte, mana lui. Dupa un timp mana calda a baiatului s-a oprit incrucisata in mana fina si in acelasi timp rece a fetei. Nu ai fi zis ca o astfel de atingere poate provoca o asa emotie, tresar amandoi. Ea incerca sa-i urmareasca privirea, dar el este mult prea pe ganduri. Ar fi vrut sa stie ce gandeste el, iar mie imi venea sa-i spun „ii trece prin minte o singura intrebare, iti amintesti cand ne-am atins prima oara?”.

Si deodata, un fir rebel de par blond ii aduce fetei un pupic atat de potrivit pe fruntea ei. Ochii lor sunt parca niste licurici care aduc multa lumina si seninatete. Nu-si vorbesc, ci doar se privesc, se ating si simt. Fiecare isi citeste propria poveste in ochii celuilalt si este cu atat mai interesant cu cat si mie mi se deruleaza filmul firului lor de poveste.

Se tin in brate tandru iar ea se ghemuieste cu totul in bratele lui puternice. Ii simte parfumul atat de soft, hanoracul moale, bataile inimii si respiratia lui urmata de un oftat. De aceasta data, baiatul se uita la ea intrebator „oare ce gandeste?”. I-as fi spus si lui „in mintea ei rasuna, strange-ma tare in brate ca si cand ar fi pentru ultima oara”. Baiatul o priveste si, ca si cum mi-ar fi auzit gandurile cu voce tare, o strange in brate atat de puternic incat parca simiti si tu afectiunea unei astfel de imbratisari. Ochii stralucitori si zambetul lor fericit te fac si pe tine inevitabil sa suspini si sa zambesti.

Metroul incetineste iar statia incepe sa se vada. Atunci, bratele lor se desfac, mainile isi dau cu greu drumul, pupicul apasat de pe obrazul ei pare atat de scurt, iar cand usile se deschid isi mai arunca o ultima privire si … el coboara singur. Fata priveste cu zambetul larg pe buze, cu o energie frumoasa dar, totusi cu ochii tristi spre usa care se inchide. As zice ca in metrou e lumea lor, afara insa fiecare are o alta poveste.

Cobor si eu din metrou la urmatoarea statie, dau de razele timide ale soarelui care isi fac loc usor-usor prin frigul de afara. Zambesc si inca simt parfumul soft si imbratisarea aceea asa calduroasa :).

big-hug

„Ia-ma de mana si spune-mi ceva …”

Din senin o saruta si ii striga alergand…”Teee plaaacc!”

“Te plac!”, atat a mai putut sa auda cand el deja se urcase in tren sa plece spre o noua destinatie.
Nu-i venea sa creada, erau prieteni de atata timp si mereu si-ar fi dorit sa auda cuvintele astea. Ea a avut intodeauna „grija” sa nu inteleaga gresit intentiile lui si desi stia ca il iubeste se obisnuise cu gandul ca o sa fie doar prieteni. Dar acum? De ce acum cand tocmai a plecat sa-i spuna asta?
Se uita la tren cum pleaca si nu-i venea sa creada, buzele ii ardeau, inima ii batea atat de tare, prin cap ii treceau tot felul de momente petrecute impreuna si avea atat de multe intrebari: De ce? De cand? Cand o sa-l mai vada?….

Dar hai sa incepem cu inceputul sa-i cunoasteti pe el si ea :).

El era o persoana importanta. Era avocat si isi facea munca cu foarte multa pasiune. Ii placea sa fie aproape de oameni si sa-i ajute iar tocmai din aceasta cauza calatorea mult. Nu avea un loc stabil pentru ca isi dorea sa faca foarte multe si era intr-o continua miscare. Va imaginati ca avea foarte multi prieteni si era tot timpul inconjurat de oameni, ceea ce ii dadea mereu o stralucire aparte in privire. Asa cum noi avem nevoie de aer, asa el avea nevoie de oameni. Era genul de persoana pe care o indrageai din primele cinci secunde. Charismatic, vesel, plin de viata si de idei.

Ea era o persoana obisnuita. Era educatoare, ii placea sa fie in preajma copiilor si desi avea studii care ii permiteau sa aleaga alta profesie isi dorea sa faca ceva din pasiune si punea asta pe primul loc, inaintea banilor. Avea un grup restrans de prieteni, nu-i placea sa iasa prea mult in evidenta si isi impartea energia intre familie, prieteni si copii. Avea multe vise marete, isi dorea sa calatoreasca, sa viziteze multe locuri si inca mai visa cand venea vorba de iubire. De cele mai multe ori era o persoana vesela si ii placea foarte mult sa rada. Visatoare, haioasa, hotarata si indragostita de dans.

Intr-o zi de mai, cand soarele ii bucura pe oameni cu razele lui s-au cunoscut el si ea. Nu aveau cum sa stie ca de la un simplu ”buna” ar putea sa urmeze ceva mai mult.
Drumurile lor au inceput sa se intersecteze sub diverse forme de atunci, de la intalniri intamplatoare la intalniri planificate. Au trecut cativa ani in ritmul asta si nici unul dintre ei nu a avut curajul sa se gandeasca la mai mult. Parca niciodata nu era timpul potrivit sa stea impreuna sau sa vorbeasca mai multe. Apareau mereu alti factori care ii indepartau insa nici unul nu constientiza.
Dupa o perioada mai lunga a inceput sa se asterne linistea si parca incepea sa se zareasca putin timp si pentru ei. Au profitat de timpul asta si au devenit prieteni. Cel putin asa credeau si pretindeau ei. Chiar daca erau trecuti in dosarul “prieteniei” lucrurile nu erau asa cum pareau, cel putin pentru unul dintre ei.

De cand au inceput sa se vada mai des, ea era mai fericita. Nu stia cum sa denumeasca emotia pe care o simtea in preajma lui si pe care nu o putea controla sau ascunde. Ii placea cand o privea si o surpindea razand, ii placea sa rada din inima la glumele lui, ii placea cand mainile lor se atingeau din greseala, iar vocea lui incepuse sa fie ca o “melodie” care ii insenina zilele. Ii placeau joculetele lui de cuvinte si cand o provoca pentru ca se simtea mai puternica. Ar fi vrut insa, sa afle mai multe despre ce simte el, dar misterul lui era numai de el stiut. Era o zona interzisa la care ea inca nu avea acces.

Oricat si-ar fi dorit ea sa poata sa scoata dosarul prieteniei pe rol si sa fie judecat sub alt verdict nu era posibil docamdata. Asa ca s-a hotarat sa lase timpul sa-i conduca in aceeasi directie.

Cand emotia ei a inceput sa fie din ce in ce mai puternica, pulsul cu mult ridicat, ritmul respiratiei mult mai accentuat si agitatia in preajma lui mult mai puternica a realizat ca… Banuia ca si el simte ceva mai mult pentru ea si asta pentru ca incepuse sa-l cunoasca, putea sa vada ca ea nu-i este deloc indiferenta si ca este foarte preocupat de prezenta ei. Era atrasa de ea ca un magnet si nu intelegea de ce …avea nevoie de ea. De fiecare data cand era foarte aproape de a auzi cu voce tare banuiala ei, el se hotara sa fuga si sa aleaga o varianta care se o indeparteze.

Banuielile ei nu au avut niciun fundament. Nici unul dintre ei nu a avut curaj sa spuna ceea ce simte. Iar ea se linistise doar cu gandul ca timpul e de partea lor si ca ii va ajuta cu un raspuns. Dar nu avea sa fie asa, nici unul dintre ei nu si-a dat seama cand timpul din clepsidra s-a terminat, cand au ajuns intr-o gara..si cand el a plecat fara ca ea sa apuce sa-i spuna ceea ce simte..
Sufletul ei ii spune sa nu renunte, iar in mintea ei rasuna “nimic nu este intamplator!”. Oricum ar fi nu are cum sa renunte, pentru ca ea stie ca il iubeste indiferent de timp, de distanta sau alti factori.

Cu siguranta povestea lor poate fi scrisa scurt sub forma versurilor „Noi impartim iubirea, iubirea la doi/La alti doi decat noi”. Vunk

Daca s-au revazut de atunci? Nu stiu sa va spun, fiecare poveste are un final diferit, iar finalul asta ar putea sa sune asa „Impreuna sau nu, stim ca doar sufletul/Ne aduce inapoi” Vunk.

PS. Acest post este special pentru concurs 🙂