Arhive etichetă: speranta

E primavara…

E primavara, chiar daca uneori parca ar fi toamna sau iarna. E momentul cand natura este cea mai frumoasa, verdele e atat de puternic parca miroase a crud, pomii sunt infloriti si aduc cu ei atat de multa speranta iar cerul e atat de senin si clar uneori.

E anotimpul meu preferat cand orice pare posibil, cand natura te ridica de fiecare data prin frumusetea ei, cand oricat ai vrea sa te ascunzi printre lacrimi nu poti sa nu zambesti la caldura soarelui si la mireasma florilor de pretutindeni.

E zbucium, cu ploi si multa furtuna in interior, cu prea multe intrebari dar si cu iluzii, caci atunci cand vezi asa o transformare in jurul tau…tot ce vrei este sa crezi.

Si totusi parca ai avea asa nevoie de o confirmare, asa cum mii de avioane lasa un semn pe cerul plin de nori pufosi, atat de clar ai vrea sa vezi si tu drumul tau.

Primavara este momentul acela pe care nu ai vrea sa-l ratezi, e parca acel „acum” pe care ai vrea atat de mult sa pot sa-l urmezi. Toate culorile din primavara le-as aduna ca sa pastrez tot timpul prospetimea, speranta, iubirea, rabdarea, pasiunea si intelegerea.

Sunt doar lucruri simple, care par atat de neatins uneori. Sunt emotii complexe care sunt cu totul de neinteles si sunt momente care se schimba sau doar se lasa asteptate.

E primavara, este momentul in care energia este maxima, inspiratia este profunda iar sentimentele infinite.

E un mesaj ascuns in fiecare miscare a naturii. Se simte nerabdare, bucurie, dorinta, iubire, compasiune dar totodata teama, neincredere, deziluzie…caci se stie primavara este schimbatoare.

Primavara esti minunta insa m-as bucura daca ai putea sa-mi aduci ceva mai multa speranta…

primavara

 

Anunțuri

De fiecare data

Aproape de fiecare data cand am incercat cu ardoare sa obtin ceva anume…nu s-a intamplat deloc cand si cum am vrut eu.

Se pare ca este o linie foarte fina intre a te mobiliza sa faci o schimbare/ sa realizezi ceva si sa se indeplineasca toate aceste dorinte.

De multe ori am incercat sa controlez, sa imping limitele din teama de nu a pierde ceva, orice sau de a grabi intr-un fel lucrurile. „De astazi vreau…”.

Pe langa faptul ca dezamagirea a fost cel mai apropiat sentiment, a mai fost vorba si de epuizare. Pentru ca nimic nu se „construieste” imediat de azi pe maine.

Am fugit de teama, de plictiseala, de lene si orice se aseamana cu aceste cuvinte si mereu am incercat sa ma conving ca totul depinde numai de mine…asa ca am incercat sa le ascund, atingand astfel „marea cu degetul”, adica prea putin, superficial si prea fortat.

Nu-mi este nici acum prea clara aceasta diferenta, intre motivatie/frica, pasiune/exagerare, lene/ normalitate si rabdare/panica.

Stiu doar ca am incercat cat am putut de fiecare data sa „corectez” si sa grabesc valul. Oricum ar fi fost, fie am grabit inceputul, am schimbat finalul sau am inlocuit cu totul traseul. Am vrut poate sa am controlul asupra a ceea ce am si totodata a ceea ce as putea sa obtin. Nu mi-am oferit deloc ragaz, ci am vrut schimbari radicale si tot timpul altceva nou…

E dificil sau prea dificil sa nu urmezi niciun plan, sa nu ai nimic stabilit cu mult timp inainte…sa nu fie la fel sau asa „cum ar fi trebuit”. De ce? pentru ca in permanenta cauti ceva…orice care sa iti mentina atentia, care sa te bucure, sa te motiveze si sa te faca sa zambesti. De aceea atunci cand esuam, mereu ne gandim la planul doi.

Ce vreau sa spun este ca uneori nu putem sa avem control asupra tuturor lucrurilor care ne inconjoara, desi de multe ori avem aceasta senzatie, ci avem doar alegeri si decizii care desi ne este foarte greu sa acceptam apar atunci…cand trebuie sa apara. Sau poate ca doar la mine functioneaza asa. De aceea cred ca este timpul sa accept…ca presarea, fortarea, stresul si agitatia nu conduc deloc spre obiective atinse.

Mereu am vrut sa am o viziune de viitor…poate ca e mai bine sa nu mai fie asa, pentru ca atunci cand dorintele nu se indeplinesc…sentimentul lasat in urma nu este deloc prea placut.

Poate ca asa trebuie sa fie…sau poate ca ar trebui sa nu-mi mai fie frica de timp, sa am rabdare si sa mai uit putin de planuri si de deadline-uri…

Pentru ca de fiecare data planul actual se schimba fata de cel initial :).

copacul-vietii

Te-au mintit…

– Te-au mintit…

– Cine?

– Toti…poeziile, filmele, cartile, oamenii si retelele lor de socializare. Nu exista ceea ce cauti tu.

– Nu te cred deloc si nici nu vreau sa te ascult.

– Ba sa crezi! Fiecare incearca sa traiasca cu ceea ce are si toti vor sa afiseze o alta imagine decat cea a realitatii…nimic nu e ceea ce pare, iti zic ca sa stii si tu.

– Intodeauna exista o exceptie de la regula, poate ca sunt si eu una dintre ele. Poate depinde de cat de mult crezi in lucrurile astea si cum iti pui amprenta personala asupra oamenilor, situatiilor etc.

– Eu te-am avertizat ca sa nu mai suferi si sa fii dezamagita. Ci sa fii precauta caci tine minte!…absolut totul este trecator. Totul e o iluzie…asa cum apar asa si dispar emotiile si cuvintele frumoase si relatiile…asa pur si simplu tac pac.

– Am sa repet niste cuvinte pe care le-am spus candva in liceu si care inca se aplica…prefera sa sufar, sa iubesc, sa experimentez pentru ca asta inseamna ca traiesc. Si poate ca asta e si farmecul sa te bucuri de moment atunci…pe loc pentru ca nu stii cand o sa dispara.

– Eu sunt realista, nu mai cred asa usor in balivernele astea…o sa ajungi tu la vorbele mele.

– Eu…sunt mai visatoare si as face orice sa nu imi dispara aceasta trasatura. Pana in panzele albe sa cred mereu ca undeva candva o sa traiesc cele mai frumoase momente…

sky-is-the-limit

Usa ferecata

Cu ochii mari si parul blond prins in codite fetita cu pantofii roz tot topaia si striga „Iuhuu ce e aici? Ce e aici in spatele usilor astea mari si negre”. Ca de fiecare data primea acelasi raspuns „De ce oi fi tu asa curioasa nu stiu, aici e lumea ta asta e tot ce trebuie sa te intereseze”.

Trecea o ora, o zi, un an si tot timpul ajungea la aceeasi intrebare „Ce se afla dincolo de acel zid, de ce nimeni nu e tentat sa deschida usa?”.

Cand si-a dat seama ca nu o sa-i raspunda nimeni la intrebari a incetat sa le mai spuna cu voce tare. Asa a inceput sa-si imagineze singura ce se afla in spatele usilor atat de bine ferecate. Ce nu stia ea este ca era peste masura de creativa iar imaginatia ei pictase o lume cu totul diferita, dar deosebita.

In fiecare zi mai aducea cate o culoare in viata ei, cand roz, cand gri, mov, negru…

S-a obisnuit atat de mult cu cele doua lumi paralele incat a uitat de zid, de usa, de dorinta, de realitate.

Sunt diferite, prea diferite ca sa se imbine, sa se completeze, sa se potriveasca si oricat ar vrea sa ramana doar la una dintre ele, in realitate isi da seama ca nu se potriveste…ca nu-si are locul ei.

Atunci isi aduce iar aminte de usa. E tot acolo, mai prafuit, mai cu 29 de ani trecuti peste ea…dar tot asa de ferecata.

„Ce e acolo? Ar fi spus fetita sarind ca sa se uite pe gaura cheii”. Nu mai e fetita cu codite dar curiozitatea i-a ramas la fel.

Daca totusi aici nu este totul ei? Daca usa o atrage pentru ca trebuie deschisa?

Am obosit!

Am obosit atat de tare sa mai inteleg oameni, situatii, emotii si vise.

Am obosit sa merg ca racul, sa daram o caramida din zid si apoi sa ajung sa adaug inca trei.

Am obosit sa astept, sa am rabdare si sa caut raspunsuri la intrebari.

Am obosit sa aud barfe, rautati si eu sa am tot mai multe asteptari.

Am obosit cu atatea vise si sperante.

Am obosit sa ma amagesc.

Si am obosit sa fiu dezamagita.

Stiu ca am lasat impresia celor din jurul meu ca inca visez la o viata roz si ca nu m-am trezit la realitate. Dar nu e chiar deloc asa, stiu foarte bine ca nimic nu e nici roz si nici perfect.

Sunt constienta de tot ce este in jurul meu dar decizia mea a fost sa vad mereu putin roz in orice situatie. Am personalizat realitatea cu putina speranta si cu putin din optimismul acestei culori. Imi asum aceasta decizia si totodata consecintele.

Dar, sa fie oare nevoie de un mare stop al putinul roz prafuit care a mai ramas pe aici pe undeva?

blonde_girl