Am obosit atat de tare sa mai inteleg oameni, situatii, emotii si vise.
Am obosit sa merg ca racul, sa daram o caramida din zid si apoi sa ajung sa adaug inca trei.
Am obosit sa astept, sa am rabdare si sa caut raspunsuri la intrebari.
Am obosit sa aud barfe, rautati si eu sa am tot mai multe asteptari.
Am obosit cu atatea vise si sperante.
Am obosit sa ma amagesc.
Si am obosit sa fiu dezamagita.
Stiu ca am lasat impresia celor din jurul meu ca inca visez la o viata roz si ca nu m-am trezit la realitate. Dar nu e chiar deloc asa, stiu foarte bine ca nimic nu e nici roz si nici perfect.
Sunt constienta de tot ce este in jurul meu dar decizia mea a fost sa vad mereu putin roz in orice situatie. Am personalizat realitatea cu putina speranta si cu putin din optimismul acestei culori. Imi asum aceasta decizia si totodata consecintele.
Dar, sa fie oare nevoie de un mare stop al putinul roz prafuit care a mai ramas pe aici pe undeva?
Ganduri si idei 